Povestea locului
Atunci când a fost inaugurat Rondul Roman în 1943, cu siguranță că atât primarul Bucureștiului, Ion Rășcanu, cât și inițiatorul proiectului, filozoful Ion Petrovici, secretar de stat la Ministerul Culturii și Cultelor, și-au dorit ca acest cerc perfect din mijlocul Bucureștiului să fie - nu doar un loc de relaxare, dar și un spațiu al admirației față de frumos și față de cultură, un Pantheon al statuilor marilor oameni ai României.
Dacă astăzi, am face un exercițiu de imaginație și am privi de undeva de sus grădina Cișmigiului, am vedea că Rotonda Scriitorilor seamănă izbitor cu amprenta arheologică a unui templu antic.
Douăsprezece coloane care marchează un cerc. Fără început, fără sfârșit și având cerul drept cupolă, un „conclav” de doisprezece apostoli ai culturii române, luptători cu pana și mărturisitori ai dragostei de România.
„În fiecare anotimp Rotonda își arată altă frumusețe. Vara și toamna nuanțele de verde, apoi de auriu, se revarsă și se împletesc, iar busturile albe se profilează cu alura lor clasică pe zbuciumul frunzelor. Iarna totul devine desen alb-negru de ramuri goale, numai arborii veșnic verzi îmblânzesc răceala pietrei, iar marmura statuilor luminează cercurile concentrice de regnuri înfrățite” (Victoria Dragu Dimitriu).
Despre monument
Monumentul îl reprezintă pe George Coșbuc (20 septembrie 1866, Hordou-9 mai 1918, București), poet, critic literar și traducător român. Artistul l-a imortalizat pe Coșbuc într-o atitudine olimpiană, senină, deși străbătută de o undă de tristețe, care îi întunecă privirea, fixată în absolut. Arcadele stilizate, bine conturate, adaugă o notă subtilă de dramatism întregii expresii. Artistul lasă impresia că și-a propus să surprindă în piatră, pentru eternitate, efigia unui clasic al literaturii române.
Despre personalitatea reprezentată
Născut într-o veche familie de preoți, tânărul Coșbuc s-a dovedit a fi un talent precoce, versificând cu pricepere în stil popular, încă de pe băncile școlii primare. În buna tradiție a Școlii Ardelene, poetul îi studiază cu pasiune pe clasicii greci și latini, poezia germană, dar și poemele lui Petӧfi Sandor.
După trecerea bacalaureatului la Liceul din Năsăud, în anul 1884 s-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere a Universității din Cluj. În anii care au urmat a colaborat la diverse publicații ardelene: „Familia”, „Foaia Interesantă”, „Tribuna”, la această din urmă publicație lucrând ca redactor, chemat fiind de directorul revistei, Ioan Slavici.
În anul 1889, George Coșbuc a fost remarcat de Titu Maiorescu și a fost chemat la București, unde și-a început colaborarea la „Convorbiri Literare” și a participat la ședințele Junimii. Aici la Junimea avea să citească pentru prima dată din Nunta Zamfirei, cel mai cunoscut poem la său.
Poetul s-a adaptat cu greu la mediul bucureștean și a păstrat mereu nostalgia Hordoului natal și gândul întoarcerii în Ardeal.
Primul său volum a fost Balade și Idile, tipărit în 1893, urmat de Fire de Tort în 1896, Ziarul unui pierde vară, în 1902 și Cântece de vitejie, închinat Războiului de Independență, în anul 1904.
