Povestea locului
Atunci când a fost inaugurat Rondul Roman în 1943, cu siguranță că atât primarul Bucureștiului, Ion Rășcanu, cât și inițiatorul proiectului, filozoful Ion Petrovici, secretar de stat la Ministerul Culturii și Cultelor, și-au dorit ca acest cerc perfect din mijlocul Bucureștiului să fie - nu doar un loc de relaxare, dar și un spațiu al admirației față de frumos și față de cultură, un Pantheon al statuilor marilor oameni ai României.
Dacă astăzi, am face un exercițiu de imaginație și am privi de undeva de sus grădina Cișmigiului, am vedea că Rotonda Scriitorilor seamănă izbitor cu amprenta arheologică a unui templu antic.
Douăsprezece coloane care marchează un cerc. Fără început, fără sfârșit și având cerul drept cupolă, un „conclav” de doisprezece apostoli ai culturii române, luptători cu pana și mărturisitori ai dragostei de România.
„În fiecare anotimp Rotonda își arată altă frumusețe. Vara și toamna nuanțele de verde, apoi de auriu, se revarsă și se împletesc, iar busturile albe se profilează cu alura lor clasică pe zbuciumul frunzelor. Iarna totul devine desen alb-negru de ramuri goale, numai arborii veșnic verzi îmblânzesc răceala pietrei, iar marmura statuilor luminează cercurile concentrice de regnuri înfrățite” (Victoria Dragu Dimitriu).
Despre monument
Monumentul dedicat lui Ion Creangă, din rondul roman, are o istorie aparte. Spre deosebire de ceilalți unsprezece nemuritori, vecini ai săi de rotondă, bustul hâtrului moldovean a fost amplasat cu aproape două decenii mai târziu, pe un soclu lăsat gol de tăvălugul mâniei proletare, la sfârșitul anului 1944. Cel căzut victimă ciocanelor revoluționare era bustul din marmură al poetului Octavian Goga, vinovat (omul - nu marmura) pentru că prezidase consiliul de miniștri de extremă dreapta din 1937 - 1938.
Abia în 1960 autoritățile comuniste aveau să găsească un personaj care să fie la înălțimea iluștrilor companioni dar să aibă și o fișă de cadre corespunzătoare. Genialul povestitor era perfect pentru a umple golul lăsat de vandali. A fost sărac de la începutul până la sfârșitul vieții, părinții lui au fost țărani și, mai presus de toate, a fost răspopit de Consistoriul Mitropolitan pentru că divorțase și trăgea cu pușca în ciorile de pe turnul Goliei.
Este de amintit faptul că, în anul 1993 Părintele Patriarh Daniel, pe vremea aceea proaspăt numit Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, a ridicat caterisirea, ca un act de dreptate: „de acum înainte la slujbele de pomenire, parastase şi comemorări de ordin religios fiind pomenit ca «diaconul Ion»“.
Prin bustul dăltuit de mâna dăruită a maestrului Ion Jiga, Nică al lui Ștefan a Petrei s-a întors parcă în salonul Junimii alături de prietenul și colegul de rond, bădica Mihai Eminescu și dacă ai noroc, uneori în nopțile de vară în Cișmigiu îi poți auzi chicotind la auzul vreunei snoave fără perdea.
Despre personalitatea reprezentată
Îi datorăm lui Creangă basmele minunate care ne-au bucurat copilăria dar și opera autobiografică „Amintiri din Copilărie” în care admirăm cu predilecție „farmecul dialectal, limba privită ca un adaos de frumusețe” așa cum o caracterizează George Călinescu. A scris mult la îndemnul lui Titu Maiorescu, pe care l-a avut profesor la Școala preparandală vasiliană de la „Trei Ierarhi”, dar și împins de Mihai Eminescu pe care l-a cunoscut în 1875, în vremea când poetul era inspector școlar la Iași și Vaslui.