Povestea locului

Pe locul Pieței Kogălniceanu se afla pe timpuri Grădina cu Cai, a cărei amintire este în continuare păstrată de denumirea unei străzi din apropiere. Aici veneau bucureștenii să vadă circul italianului Carol Serie și caii dresați de polonezul Dunski. Datorită acestor reprezentații și-a câștigat, de altfel, localul numele și renumele. Între 1860 și 1865 au existat în această grădină cu nuci impunători câteva pavilioane din scânduri, unde vizitatorii puteau face... o baie caldă – baia pentru o singură persoană costa 2 sfanți, iar cea mare, pentru două persoane, 6 sfanți. Ca în mai toate grădinile de vară din secolul al XIX-lea, aici s-a ridicat și o scenă, pe care se jucau în mod constant piese de teatru, cu actorași de mâna a doua sau a treia.

În urma tăierii bulevardului Elisabeta, continuare a axei est-vest, spre finalul secolului al XIX-lea, Grădina cu Cai a fost înlocuită de piațeta modernă și occidentală pe care o știm astăzi, aflată la intersecția cu Calea Plevnei (vechiul Pod de Pământ).

Inițial doar gazonat și amenajat floral, centrul pieței va primi, în 1936, statuia marelui om politic Mihail Kogălniceanu, opera lui Oskar Han.

Despre monument

De dimensiuni impresionante (monumentul are o înălțime totală de 9m), statuia îl reprezintă pe Kogălniceanu în postura de orator în timpul unei luări de cuvânt la pupitrul Camerei. Această atitudine a omului politic a fost aleasă de către sculptor datorită curajului cu care Kogălniceanu a citit în plen alocuțiunea (de fapt, un răspuns la o interpelare) rămasă cunoscută în istorie drept „Declarația de Independență” a Regatului României.

Pe artera est-vest amintită putem constata existența unei „axe liberale”, începând cu statuia „C.A. Rosetti” (mobilând scuarul pieței omonime), apoi statuia I.C. Brătianu și, în final, statuia Mihail Kogălniceanu.

Despre personalitatea reprezentată

Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași, Principatul Moldovei – d. 1 iulie 1891, Paris, Franța) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar din Moldova, care a devenit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863.

A fost un militant foarte activ pentru cauza Micii Uniri din 1859 a Principatelor Dunărene, premier în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și, mai târziu, a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai multe ori ministru de interne în timpul domniilor lui Cuza și Carol. A fost unul dintre cei mai influenți intelectuali români ai generației sale (situându-se pe curentul moderat al liberalismului). Deși și-a început cariera politică în calitate de colaborator al prințului Mihail Sturdza, în același timp s-a remarcat ca un eminent om de cultură, ocupând funcția de director al Teatrului Național din Iași. A publicat multe opere împreună cu poetul Vasile Alecsandri și activistul Ion Ghica.

Descriere tehnică

statuie 3.00 m; bronz
soclu 4.75 m; piatră

Despre autor

Oscar Han a studiat la Școala Națională de Arte Frumoase din București, în atelierul lui Dimitrie Paciurea (sculptura) și cu Frederic Storck (desenul). Debutul său ca sculptor s-a produs foarte devreme, la nici 20 de ani. În 1911, Oscar Han s-a făcut remarcat cu lucrarea Cap de fetiță. A fost membru al „Grupului celor patru”, din care mai făceau parte pictorii Nicolae Tonitza, Ștefan Dimitrescu și Francisc Șirato. În anul 1917, a făcut parte dintre cei 30 de artiști, pictori și sculptori trimiși pe front de Marele Cartier General al Armatei, pentru a realiza lucrări inspirate din luptele purtate de armata română.

A participat la Saloanele Oficiale din București, a expus la diferite expoziții de artă românească în străinătate, ca și la unele manifestări internaționale de la Veneția, Anvers, Paris, Haga, Amsterdam, Barcelona.

Într-o serie de portrete (Pârvan, Eminescu, Iorga, Sofocle, Dante), se arată preocupat de transpunerea plastică a unor valori ale portretului fizic și moral al personalității respective.

Când abordează compoziția monumentală, miza cade pe retorica gestului și, în egală măsură, pe masivitatea volumelor, pe concretizarea imperioasă a materialului figurativ (Victorie, 1932; Constantin Brâncoveanu, 1936; Anghel Saligny, 1958, etc.).

La 1 ianuarie 1927, a fost numit profesor suplinitor la catedra de sculptură a Școlii de Arte frumoase din București, unde a împărțit singurul atelier de sculptură cu fostul său profesor D. Paciurea. După moartea acestuia, a rămas profesor titular până în anul 1946.