Povestea locului
Atunci când a fost inaugurat Rondul Roman în 1943, cu siguranță că atât primarul Bucureștiului, Ion Rășcanu, cât și inițiatorul proiectului, filozoful Ion Petrovici, secretar de stat la Ministerul Culturii și Cultelor, și-au dorit ca acest cerc perfect din mijlocul Bucureștiului să fie - nu doar un loc de relaxare, dar și un spațiu al admirației față de frumos și față de cultură, un Pantheon al statuilor marilor oameni ai României.
Dacă astăzi, am face un exercițiu de imaginație și am privi de undeva de sus grădina Cișmigiului, am vedea că Rotonda Scriitorilor seamănă izbitor cu amprenta arheologică a unui templu antic.
Douăsprezece coloane care marchează un cerc. Fără început, fără sfârșit și având cerul drept cupolă, un „conclav” de doisprezece apostoli ai culturii române, luptători cu pana și mărturisitori ai dragostei de România.
„În fiecare anotimp Rotonda își arată altă frumusețe. Vara și toamna nuanțele de verde, apoi de auriu, se revarsă și se împletesc, iar busturile albe se profilează cu alura lor clasică pe zbuciumul frunzelor. Iarna totul devine desen alb-negru de ramuri goale, numai arborii veșnic verzi îmblânzesc răceala pietrei, iar marmura statuilor luminează cercurile concentrice de regnuri înfrățite” (Victoria Dragu Dimitriu).
Despre monument
În viziunea maestrului Oscar Han, Vlahuță este imortalizat la vârsta deplinei senectuți și are chipul brăzdat de cute adânci, cu cearcăne obosite sub ochi, privind spre o eternitate după care pare să tânjească profund, ca după o binemeritată și îndelung așteptată odihnă...
Despre personalitatea reprezentată
Prozator, publicist și poet, Alexandru Vlahuță (1858-1919) a fost contestat în exces sau adulat în exces. Considerat de unii critici doar un epigon al lui Eminescu, iar de admiratori un mare scriitor, Vlahuță ne-a lăsat darul unei minunate descrieri a României, văzută prin ochii unui îndrăgostit de țara sa.
S-a născut la 5 septembrie 1858, în Pleșești - Vaslui, sat sărac pe valea Similii. A fost ultimul din cei opt copii ai Ecaterinei și Neculai Vlahuță, mici agricultori. Copilăria și adolescența i-au fost pline de nevoi. Studiile primare și liceale le-a făcut la Bârlad. În anul VI de liceu s-a căsătorit cu Ida Pagano, fiica profesorului de limba italiană F. Pagano, la care ședea în gazdă și pe care-l momi, învățând strașnic limba lui Dante, după cum ne relatează George Călinescu.
Bacalaureatul l-a dat la București în 1879 și s-a înscris la facultatea de Drept. La scurt timp a obținut prin concurs, o catedră la Gimnaziul „Ienăchiță Văcărescu” din Târgoviște și din 1880 până în 1883 un post de profesor la Școala Militară de la Mânăstirea Dealu. În 1882 după publicarea poeziei Scrisoare către un bătrân, în Convorbiri Literare, prin care îl ataca pe politicianul C. Fusea, a fost destituit de către Consiliul Comunal, pentru atitudine de irespect față de notabilitățile urbei. S-a mutat la București și a lucrat o perioadă ca institutor la Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român, apoi ca meditator la Liceul „V. Alecsandri” sau profesor la Azilul „Elena Doamna”. A fost corector la Analele Parlamentare, șef de birou în Ministerul Domeniilor, secretar al Comisiei permanente și industriale, revizor școlar și referendar la Casa Școalelor.